Contextul Marii Uniri (1918)
La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Basarabia și Bucovina se uniseră deja.
Ierarhii ortodocși · Miron Cristea, Nicolae Bălan, Gurie Grosu · au susținut unirea ca act al voinței poporului creștin ortodox.
Guvernul de la București a trebuit să armonizeze structuri ecleziastice disparate.
Consiliul episcopal din 1920
În februarie 1920, reprezentanții mitropoliilor s-au reunit la București. S-a decis unirea administrativă și canonică sub denumirea „Biserica Ortodoxă Română”.
Miron Cristea a fost ales primul prim-ministru bisericesc (premier sinodal), pregătind autocefalia.
Statutul organizatoric a unificat discipline, salarizare, învățământ teologic.
Recunoașterea autocefaliei (1925)
La 4 februarie 1925, Parlamentul României a proclamat autocefalia. Patriarhia a fost înființată; Miron Cristea a fost ales prim patriarh (1925–1939).
Constantinopolul, Antiohia, Alexandria, Ierusalimul, Grecia, Serbia au recunoscut autocefalia în 1925–1931.
Bucureștiul a devenit sediu patriarhal; Catedrala Patriarhală a fost consolidată.
Integrarea eparhiilor noi
Episcopia Tomisului (Dobrogea), Basarabia (Chisinău, temporar), Bucovina (Suceava) au intrat în ierarhia unită.
Minoritățile (greco-catolici, reformați) au necesitat aranjamente canonice și politice.
Unirea bisericească a permis o singură voce în dialog ecumenic.
Semnificație pentru perioadele următoare
Autocefalia a fost testată în perioada comunistă (Decretul 177/1948) și reafirmată după 1989.
Catedrala Mântuirii Neamului (consacrată 2018) simbolizează continuitatea proiectului patriarhal interbelic.
Unirea din 1918 rămâne reper liturgic (pomeniri, hramuri naționale).